nu am mai postat pe aici de mult;))
Capitolul XIX
O altfel de viata – Pagini de jurnal
Ganduri scrise in jurnalul meu in care am ajuns sa scriu o data la cativa ani si atunci cand scriu este numai pentru a puncta niste evenimente importante din viata mea. Dar in aceasta seara nu o sa scriu, nu o sa descriu acest moment.
Stau pe nisipul ud uitandu-ma la Fabrizio cum se indeparteaza incet de mine, ducandu-se spre nava ce il asteapta special pe el pentru a pleca spre cine stie ce locuri inca necunoscute omului. Este ultima data cand am sa il vad, poate, pentru ca nu mai sunt copilul lui. Si-a gasit pe altul pe care sa il invete. Nu ma deranjeaza dar este o schimbare atat de mare, sa fiu singur pe lume, fara un companion, incat simt ca ar trebui sa marchez acest moment cumva. De altfel, de aceea si stau cu jurnalul vechi de cateva sute de ani in mana. O sa rup toate foile din acesta una cate una si o sa le las sa fie purtate de vant o data cu toate amintirile mele, cu toate sentimentele pe care le-am simtit atunci. Se incheie o etapa din viata mea in aceasta seara, facand loc unei etape noi, unui drum plin de necunoscut.
1648
Ma aflu de douazeci de ani, deja, cu Fabrizio si in toti acesti ani nici macar o data nu m-am uitat inapoi, nu m-am gandit ce s-ar fi intamplat daca as fi ramas cu Angelique. Dar toate au un inceput, asa cum el imi spune tot timpul...
Este o zi normala sau aproape normala. Pentru prima data de cand ma aflu in prezenta lui Fabrizio, acesta m-a lasat singur in casa modesta care se afla undeva in mijlocul nicaieri in Transilvania. Este un tinut magic in adevaratul sens al cuvantului. Locuitorii de prin partile acestea cred din adancul sufletului in existenta monstrilor ca mine asa ca face supravietuirea foarte grea. Nu inteleg de ce Fabrizio a ales acest tinut in care trebuie sa ne mutam la fiecare cinci ani din cauza ca satenii ar observa tineretea noastra inghetata si ar iesi cu tortele si furcile sa ne omoare. Ma uimeste modul in care reuseste sa se descurce, adica eu, care am douazeci si trei de ani, inca trezesc suspiciunea acestor oameni pentru ca sunt tanar si calatoresc cu un el care este un copil in ochii lor si totusi le castiga increderea mult mai usor decat o fac eu. Poate din cauza ca pare atat de inocent, iar eu inca mai lucrez la a reda anumite sentimente pe care nu le pot experimenta ca vampir.
In orice caz, sunt in aceasta casa cu un singur etaj din lemn, singur atunci cand cineva bate la usa. Initial, cred ca ma insel deoarece nimeni nu ne vizita si mai ales acum, dupa apusul soarelui, dar atunci cand a mai batut o data sunt sigur ca nu mi s-a parut. Ma duc la intrare si deschid nestiind exact la cine sa ma astept. Fabrizio nu batea niciodata la usa, intrand fara nici o problema, deoarece stia ca nu tinem incuiata usa. Satenii fiind foarte superstitiosi in nici un caz nu ii prindeai aventurandu-se atat de departe de sat dupa lasarea intunericului. Sigur mai aparea din cand in cand cate o tarancuta nemultumita de viata simpla sau care se indragostea de mine, insa si acelea erau foarte rare printre aceste parti.
In nici un caz nu ma asteptam la cel care statea in fata usii rezemat de stalpul din lemn. Este elful Menres, liderul clanului Kha`ri, iar in spatele lui se afla Nathel cu inca cineva. Nu imi pot da seama ce este, fata sau baiat, deoarece este imbracata intr-o pelerina neagra, iar gluga si-o trasese peste cap, ascunzandu-si chipul de ochii mei. Nici chiar vampiri nu pot sa vada prin abis sau material. Insa imi dau seama ca nu este un elf, se apropie foarte mult de o zana. Parfumul care vine din directia ei este absolut... delicios.
-Ce cauti aici? Il intreb eu de abia reusind sa rostesc cuvintele deoarece deja incepusem sa salivez dupa sangele zanei.
Menres nu arata surprins sa ma vada insa este pe departe multumit de aparitia mea.
-Baiete, ar trebui sa fi mai respectuos. Nu ai invatat aceasta lectie inca? Intreaba el fara sa se miste din locul in care sta.
-Nu stiu pe cine cauti, insa nu esti bine venit aici. Nici tu, nici ceilalti doi, zic eu aratand spre cei din spatele sau.
-Avem nevoie de un adapost pentru cateva zile. Am fost atacati de italieni. Ne ajuti sau nu? Intreba Menres iritarea citindu-i-se in glas si nemultumirea ca trebuia sa ceara ajutorul unui vampir.
Nu stiu ce sa fac. Ii cunosc, stiu, in mare, care este situatia insa trebuie sa ma despart de acea lume din care am facut parte, iar ajutandu-i numai asta nu fac. Totul pare o inscenare. Faptul ca tocmai in ziua in care Fabrizio pleaca, acestia trei apar la usa cerand azil nu este tocmai o coincidenta sau poate este?
Pana la urma, fie ce o fi eu ii ajut. Ce poate sa imi faca Fabrizio?
-Hai, intrati, dar trebuie sa imi spuneti cum ati gasit acest loc, zic lasandu-i inauntru.
-Baiate, ai picat, sopteste Menres in timp ce trece pe langa mine.
Ma intorc cu fata spre acesta si il vad pe Fabrizio stand in spatele lui, aratand foarte furios.
-Firenze, nu inteleg de ce trebuia sa ne alegi tocmai pe noi, zise Nathel plictisit.
-Macar nu m-a atacat, se auzi vocea melodioasa asemanatoare unei privighetori venind dinspre cel care era ascuns in pelerina.
-Wolf.
Ma intorc spre cel care m-a strigat pentru a-l privi. Nici nu apuc sa il vad ca ceva ma plesneste peste fata. Imi vine sa il atac dar ma opresc, obligandu-mi colti sa se retraga. Sunt „ucenicul” lui, am dat-o in bara, trebuie sa suport consecintele. Stiu ca acesta este doar inceputul, ma vor astepta niste pedepse mult mai dureroase dupa plecarea oaspetilor.
-Macar are destula stapanire de sine sa nu atace, afirma Menres.
-Puteti sa va duceti in camerele voastre, vorbi Fabrizio cu ei, iar acestia disparura.
Sunt de-a dreptul socat si nu stiu cum sa reactionez, insa inteleg ca totul nu a fost decat un test. Fabrizio a vrut sa vada cum voi reactiona, iar eu l-am picat mizerabil. Stiam ca nu este o coincidenta, insa m-am lasat pacalit, inchizand ochii la semnele izbitoare.
-Data viitoare nu voi mai fi atat de bland. Invata lectiile si regulile. Nu te mai implica. Nu are rost, spuse inainte sa dispara.
Insa pedeapsa mea nu s-a terminat acolo. Peste doua zile, dupa ce cei trei au plecat, Fabrizio m-a legat cu lanturi de argint si mi-a smuls coltii. M-a infometat pana cand mi-au crescut la loc. Nici nu pot sa exprim in cuvinte chinul prin care am trecut in acele doua luni. Inca ma mir ca am mintea intacta, dar banuiesc ca vampirii nu scapa atat de usor de durere, ramanand constienti pana in ultima clipa.
1672-1725
O mie sase sute saptezeci si doi este anul in care am aflat de urcarea pe tron a lui Petru Romanov. Nu stiu cum a facut-o, dar vampirul a devenit tarul Rusiei, tarii lui de origine, iar Floris a devenit peste cativa ani bastardul lui. Era un joc sucit, traznit pe care numai cei doi puteau sa il puna in aplicare.
Rusii si romanii pierdusera razboiul cu italienii, iar rusii se reprofilasera in a se amesteca in viata oamenilor. Aceste informatii le-am aflat doar pentru ca Fabrizio a dorit ca eu sa le aflu. Inca ma sperie puterea pe care o detine acesta, fara sa faca nimic. Doar apare in anumite locuri speciale unde se aduna creaturile supernaturale si obtine tot ce isi doreste, absolut tot ce isi doreste. A vrut sa imi arate ce se intampla atunci cand monstrii se amesteca in lumea muritorilor, asa ca in iarna acelui an ne-am mutat in Moscova, urmarind de aproape actiunile celor doi.
Nu eram sigur daca ei stiau sau nu de existenta noastra in Moscova, dar daca erau constienti nu au dat niciodata de inteles in toti cei cincizeci si trei ani in care ne-am tinut dupa acestia.
Fabrizio chiar mi-a ordonat o data sa trec pe langa Floris pentru a-i demonstra ca mi-am invatat lectia si a-mi demonstra ca m-a uitat. Si am facut-o si nu m-a recunoscut, iar eu nu l-am bagat in seama. Nu m-am intors sa ma uit dupa el, nu nimic. Fabrizio a fost atat de incantat in acea zi de cat de ascultator am fost incat in acea seara a adus doua fete, una roscata cu ochii verzi iar cealalta blonda cu ochii caprui. Erau frumoase dar mai important era faptul ca erau virgine.
Sangele virginelor este atat de bun, nepoluat de nimic. Nu inteleg acest fapt. Cum sangele lor poate fi atat de divin?
Adevarul este ca nici nu prea imi pasa.
Pe roscata a aruncat-o spre mine iar eu am prins-o, uitandu-ma direct in ochii ei plini de groaza. Nu stia in ce se bagase, o puteam citi in acea mare verde si era ingrozita de ceea ce putea pati. Nu vroiam sa moara inainte sa pot termina, asa ca am incercat sa o linistesc.
-Nu te ingrijora, totul va fi bine, i-am soptit la ureche si normal ca ma crezut.
Cum ar putea sa reziste, mai ales atunci cand imi folosesc puterile?
I-am dat parul lung si matasos a o parte pentru a-i dezveli gatul. Mi-am apropiat nasul de pielea gatului ei pentru a ma bucura de mirosul dulce care il emana fiecare por. Se daduse cu parfum de liliac. Apoi mi-am lasat coltii sa iasa incet si am zgariat-o usor lasand sangele sa curga alene pe gatul de lebada. Mi-am trecut limba peste cele doua zgarieturi, inchizand ochii in timp ce lasam gustul sa imi inunde toate simturile.
Oh, Doamne!
Era atat de bun, putin metalic, dar perfect. Mi-a ajuns aceasta amanare, acest chin prin care m-am obligat singur sa trec. Vroiam sa ma infrupt, asa ca mi-am infipt coltii in jugularea ei lasand sangele sa imi inunde gura. Simteam cum mi se intareste in pantaloni, dar nu aveam de gand sa fac sex cu ea. Nu, de aceasta data aveam sa ma bucur doar de sangele ei. Dupa ce am secat-o de tot am lasat-o sa cada pe covorul din piele de tigru fara nici un fel de eleganta, de considerare pentru trupul lipsit de viata.
-Esti un copil pe cinste, zise Fabrizio disparand.
Asta a fost cel mai important eveniment din toti cei cincizeci si trei de ani cat am stat in Rusia. Atat a domnit Petru. Nu stiu cum a facut-o, dar nici nu imi pasa. A intrat in istorie ca cel mai mare tar pe care l-a avut Rusia vreodata, dar dupa ce a plecat a lasat in urma haos. Si asta a dorit sa imi arate Fabrizio. Ca vampir avem un avantaj si putem sa schimbam istoria daca ne amestecam in viata muritorilor.
Nu este interzis, dar este de preferat sa ramanem doar niste umbre. Si asta am invatat sa devin: o umbra.
1800
Nu voi uita niciodata acest an nenorocit. Evenimentul care l-a marcat a ramas inscris cu slove de foc in mintea mea si nu va conteni niciodata sa arda.
Este anul in care lectiile si-au gasit sfarsitul, iar eu am devenit exact ca Fabrizio, exact ceea ce a dorit de la inceput. Taiasem toate legaturile cu acei ani pe care i-am petrecut cu familia du Solei, dar asta nu inseamna ca pot sa vad cum cineva pe care l-am cunoscut, cu care am trait atatia ani, este ars pe rug. Cumva anumite sentimente inca au ramas in inima mea moarta, adanc ingropate in aceasta, ascunse de ochii critici si neiertatori ai maestrului meu.
Suntem puternici, aproape invincibili, insa o data si o data tot murim, iar a fi ars pe rug este o moarte lenta, dureroasa, cruda orice sau oricine ai fi. Nu as dori asta nici macar celor mai inraiti inamici ai mei, daramite unui persoane pe care o cunosteam.
Eu si Fabrizio am mers in italia, in Verona la inceputul acestui an pentru ca el sa imi arate frumusetile acestui oras italian. Si intr-adevar este incantator, atat de fermecator incat ma trezeam mergand pe strazile intunecate ale orasului dorindu-mi cu ardoare sa il pot vizita in lumina soarelui, sa il pot aprecia asa cum numai un vampir il poate aprecia. Dar nu pot. In urma cu cativa ani incepusem sa dezvolt o sensibilitate acuta la lumina solara si nu mai puteam sa ies afara in timp ce acesta era in plina grandoare. Fabrizio mi-a explicat ca acest fenomen este absolut normal, ca apare in momentul in care un vampir renunta la bucatica de umanitate pe care o are si nu se mai da inapoi de la nici o rautate. Nu stiam asta, dar cumva nu regretam faptele mele ci modul in care lucrurile parca infloreau in lumina solara. Fac atatea lucruri cu Fabrizio, incat unele ma cutremura si pe mine atunci cand ma opresc pentru o secunda pentru a reflecta asupra consecintelor actiunilor mele. Cu cat fac rau si omor oameni cu atat devin un copil al intunericului. Dar acest aspect este neimportant. Aceasta transformare incepuse intr-o noapte indepartata din 1491, acum mai bine de trei sute de ani. Trei sute de ani, atat de mult timp a trecut si eu nici nu mi-am dat seama. Trei sute de ani...
Este o zi de vara, o noapte calduroasa, frumoasa, in care briza usoara care aparea din cand in cand aducea parfumul imbatator al florilor si cateodata al razelor solare. O noapte perfecta care in curand avea sa se transforme intr-una de groaza. Una pe care as fi uitat-o, amintirea ei ducandu-se la un loc cu celelalte amintiri ale unor astfel de zile. Nu a fost sa fie asa. Evenimentul care va ramane in mintea mea scris cu slove de foc incepe cu propunerea, sau mai bine zis porunca, lui Fabrizio de a-l insoti intr-o scurta plimbare sub clar de luna. Pana si luna era perfecta in aceasta seara, plina, alba, fara de pata. Nu puteam sa il refuz, asa ca am acceptat, insa nici macar o secunda nu mi-a trecut prin cap ca exista un motiv alternativ pentru care a sugerat asa ceva. Ma invatase sa fiu viclean, insa credeam ca trecusem de toate testele si avea sa ma lase in pace. M-am inselat amarnic. Mai exista un test final, cel mai crud si mai dur dintre toate.
Mergem fara nici o destinatie, sau cel putin asa cred, pe strazile Veroneze cand dintr-o data face la stanga si intram intr-o cladire abandonata dar care inca mai are un aer de demnitate, in ciuda starii in care se prezenta. Aici sunt peste douazeci de vampirii, toti aduna-ti in jurul unui rug. Initial nu ii dau atentie ci doar continui sa il urmez pe Fabrizio fara prea mare interes... asta cel putin pana cand ajungem in prima linie, aproape de rug.
Nici macar pentru o secunda Fabrizio nu s-a intors sa se uite la mine, iar eu continui sa imi pastrez masca de piatra pe care aproape o pierd cand vad cine este legat de acel rug. Se afla in fata unei usii ce se gasea in spatele rugului, la cativa metrii buni departare de acesta, in genunchi, uitandu-se direct in ochii mei, statea nimeni alta decat Angelique. Este legata cu lanturi de argint care i-au ars carnea pana la os si rani urate ii acopera corpul ce o data m-a fermecat. Pielea care i-a mai ramas este palida, lipsita de fluidul vietii. Nu credeam ca un vampir poate fi mai palid decat este in mod normal. Nu vroiam neaparat sa aflu acest fapt, dar l-am aflat. Uitandu-ma la corpul ei imi dau seama ca este posibil, este mai mult decat posibil, daca asa ceva se poate.
Apoi cineva s-a apropiat de ea si o forteaza sa stea in picioare si sa se indrepte spre rug. Merge impiedicandu-se, tinandu-si capul in sus privind drept inainte. Acel vampir o obliga sa treaca prin fata celor din primul rand, ca un fel de parada morbida. Astfel trece la doi pasi de mine, as fi putut daca as fi vrut, daca as fi stiut ca Fabrizio nu s-ar implica, sa intind mana si sa o salvez, insa nu fac nimic. Simt cum sangele incepe sa imi alerge frenetic prin vene, nefiind de acord cu alegerea mea. Dupa ce trece de mine, isi intoarce capul si ma priveste direct in ochi, oferindu-mi pentru o secunda un zambet sters, lipsit de stralucirea pe care mi-o aminteam atat de bine, atat de dureros. Dar nu mi-am pierdut masca, macar cu atat sa ma mandresc. Nu simt decat o usoara zvacnire a inimii, in rest nimic. Nu ma intereseaza soarta ei, imi tot repet in minte pentru a ma convinge. Si-a facut-o cu mana ei, imi sopteste vocea lui Fabrizio in cap.
Imi dau seama ca a luat foc atunci cand ii aud tipetele de teroare. Am pierdut timpul incercand sa nu imi pierd masca si nu am observat ceea ce se petrecea in jurul meu, asta pana cand am auzit-o tipand. Tipa si se zvarcoleste atat de rapid incat aproape ca reuseste sa scoata rugul din pamant, insa nu scapa. Nu mai are nici o sansa. Parul este primul care a disparut, parul ei rosu, cret si frumos nu mai exista. Apoi picioarele incep sa se transforme in cenusa, iar procesul continua incet spre inima ei. Cand a murit parca cineva m-a intepat in inima, scotand-o cu un cutit neascutit. Sunt gata sa cedez, sa ma arunc in foc si sa mor o data cu creatoarea mea, cand simt mana lui Fabrizio pe umarul meu. Ma uit in ochii lui si nu vad decat reflexia mea... vad lacrimile sangerii care incepusera sa curga pe chipul meu, patandu-mi obrajii. Nici macar nu mi-am dat seama ca plang...
Nu am constientizat asta deoarece ma concentram atat de tare sa imi pastrez masca incat nimic altceva nu mai conta.
-Sunt mandru de tine, fiule, sopteste el pupandu-ma pe frunte in timp ce imi sterge obrajii.
Cuvintele lui aveau sa ma bantuie mult timp de atunci, dar in acea noapte l-am urmat inapo in casa in care stateam automat, fara sa ma gandesc la ceea ce fac. Nu aveam forta necesara sa incerc sa ma gandesc pentru ca simteam ca daca incercam sa deschid acea usa a ratiunii, durerea cauzata de moartea ei avea sa apara. Asa ca am lasat-o inchisa si am preferat sa nu ma mai gandesc niciodata la acea noapte.
